Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

„Cărţile nu ne pot salva de la moarte, dar ele ne pot ajuta să trăim şi, mai ales, să trăim cu speranţă.” (Azar Nafisi)

„Dar cum oare se explică faptul că atât de mulţi oameni recurg la idei, la imaginaţie şi frumuseţe atunci când li se ia tot ceea ce noi numim viaţă? Când nu mai au absolut nicio putere asupra vieţii şi asupra morţii lor? Când sunt în pragul morţii? Când ne confruntăm cu acte de o asemenea brutalitate şi cruzime, când ne pierdem speranţa de a mai fi oameni, ne întoarcem instinctiv la acele realizări ale omenirii care omagiază demnitatea, libertatea şi frumosul. Facem apel la empatie şi credinţa că, până şi în asemenea locuri aflate atât de aproape de moarte, rămânem totuşi în vecinătatea vieţii prin intermediul cărţilor, al artei şi al muzicii, prin ceea ce s‑a născut din dragoste, din pasiune şi din dorinţa de a comunica, din nevoia de a ne opune morţii şi uitării. La fel de important e faptul că, chiar în pragul morţii fiind, când nu ne putem alege modul în care trăim sau murim, mai avem încă posibilitatea de a alege cum să ne confruntăm cu acea moarte, cum să ne confruntăm cu călăul nostru: cu demnitate şi dragoste de viaţă sau de vidul oferit de moarte. Nu ne putem pierde speranţa într‑o lume care l‑a dat pe Rumi sau pe Shakespeare.” (Azar Nafisi)