Tind să nu văd în oboseală şi renunţare numai infirmităţi. Mă atrag oamenii care obosesc şi renunţă atunci când nu se acresc şi rămân nepăsători. Învingătorii nu mă atrag, iar dintre toate naturile şi mentalităţile, rapacitatea îmi este cea mai departe. Admir victoria numai ca efect al unei vocaţii. Chiar şi victoria poate fi vocaţie, dar atunci presupune, ca oricare alta, uitare de sine. A nu voi să te impui celuilalt, a nu te bucura de înfrângerea lui. Puterea, cât de mare, să se consume în descoperirea unui sens. Altfel, netransformate în sens, energia şi lupta mi se par boli mult mai grave decât oboseala şi renunţarea. Cu aceste boli reintegrăm sălbăticia. Secolul nostru suferă de sălbăticie, de aceea oboseala şi renunţarea nu-mi creează complexe. În afara puţinilor eroi, care-şi opun puterea sălbăticiei, în secolul nostru umanitatea se încorporează în cei slabi. (...) Nevoia de linişte şi moarte, mai mult virtuală decât reală. Nu destul de cotropitoare ca să facă din mine un bolnav. Sunt în condiţia artistului. Artistul mai mult inventează decât descoperă un adevăr. Sunt dublu: cel ce produce o imagine despre sine şi personajul inventat. Minciună romantică şi adevăr romanesc. De aici, probabil, inautenticitatea existenţială a scriitorilor. Trăiesc factice, dar produc în ei, din împrăștierea care-i umple, ceva adevărat.
Livius Ciocârlie