Pe Marius l-am cunoscut la Putna în vara lui 1993, în calitatea lui, neverosimilă și incoercibilă de la acea vreme, de ghid al muzeului Mănăstirii Putna. Era abia întors din Războiul din Transnistria și înainte de poezia spre care deja plecase. Sunt conștient că asemenea cronologii sunt complicate.

Nici acum nu știu când Marius se îndreaptă dinspre război spre poezie și când face un drum invers, dar știu că avea de pe atunci în fire să spună: „nu voi acoperi acele gropi în care calcă roata lumii, chiar le voi adînci” și că țintea să izbească pruncii fiicei Babilonului de piatră, pentru ca apoi, fără teamă, ca om care dezamăgise deja moartea ca soldat, să rostească iubitei sale „hai să naștem din piatră copiii!” Sunt peste treizeci de ani de atunci. „Sub petele timpului, sentimentele dispar”, spunea Johnny Cash.

Ceva mai de preț a rămas. Tezaurul fervorii de atunci îl regăsesc în tot ceea ce, în poezia lui Marius, stă sub umbra lui Dumnezeu.

Georgian-Tiberiu Mustață