„Simplificînd la maximum, considerăm ca «postmodernă» neîncrederea în metapovestiri. Ea este fără îndoiala un efect al progresului ştiinţelor, dar acest progres o presupune la rîndul sau. Căderii în desuetudine a dispozitivului metanarativ de legitimare îi corespunde mai ales criza filosofiei metafizice şi cea a instituţiei universitare care depindea de ea. Funcţia narativă îşi pierde functorii, marele erou, marile primejdii, marile aventuri şi marele scop. Ea se dispersează într-o puzderie de elemente lingvistice narative, dar şi denotative, prescriptive, descriptive etc., toate purtînd cu ele valenţe pragmatice sui-generis. Fiecare dintre noi trăieşte la răscrucea unor astfel de elemente.” - Jean François Lyotard

Jean-François Lyotard (1924-1996) a predat filosofia la mai multe universităţi franceze şi americane. În anii ´60 a desfăşurat o intensă activitate militantă în jurul revistei Socialisme ou Barbarie (împreună cu Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.). Filosofia lui, inspirată de Kant (L´enthousiasme, 1986), Marx, Freud (Dérive a partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), Husserl (La phénoménologie, 1954), propune o critică a formelor istorice, estetice, tehnice, lingvistice ale modernităţii (Instructions payënnes, 1977; Le différend, 1983;). La condition postmoderne (1979) anunţă şi în filosofie sfîrşitul modernităţii, prin epuizarea strategiilor sale narative. Termenul de „postmodern” va fi reevaluat, după dezbaterea cu Habermas şi Rorty, din anii ´80 (Le Postmoderne expliqué aux enfants, 1986), în eseurile din ultima parte a vieţii, în sensul unei rescrieri sau anamneze a modernităţii (L´inhumain, 1988; Moralités postmodernes, 1993).