Cartea este un tratat de arhitectură transdisciplinar şi constituie o operă de maturitate a autorului, care sintetizează deopotrivă gândirea acestuia şi reuneşte explorările teoretice din ultimii ani în câmpul devenirii arhitecturii şi al relaţiei acesteia cu teritorii conexe: filosofia, muzica, literatura etc.

Alberto Pérez-Gómez abordează arhitectura prin prisma noţiunilor de stare şi de atmosferă, legând aceste idei de conceptul-cheie Stimmung – acordare – şi de rădăcinile acestuia în armonia pitagoreică şi în echilibrul vitruvian al proporţiilor. Autorul afirmă: primatul locului asupra spaţiului; aspectul lingvistic al arhitecturii – vocile arhitecturii şi vocea arhitectului; arhitectura ca experienţă multisenzorială (nu plastică), menţionându-i pe Piranesi, Ledoux sau Hejduk ca exemple pentru modelarea metaforică; felul în care Stimmung poate fi întrebuinţat astăzi pentru a pune în operă posibilităţile contemporane de acordare.

Pornind de la o critică a perspectivei reducţioniste a ştiinţelor moderne, autorul explorează în cadrul cărţii unul dintre rolurile esenţiale ale arhitecturii: acela de a acorda fiinţele umane la mediul în care trăiesc. Ca antidot la dualismul cartezian, cartea reprezintă un adevărat act de aducere laolaltă: punând în relaţie profunzimea istorică şi preocupările contemporane, aceasta discută interacţiunea dintre minte şi corp, recunoscând întruchiparea şi limbajul ca aspecte cruciale ale percepţiei arhitecturale. Recunoaşterea limbajului poetic ca o unealtă esenţială în înţelegerea şi crearea unor atmosfere sensibil acordate oferă o binevenită deschidere faţă de limitările metodelor curente de producţie şi reprezentare arhitecturală.