Catedrala invocată de Vargas Llosa nu este locul sacru al reculegerii, în care sufletul îşi găseşte liniştea, refugiul solitar, împăcarea. Ironic şi paradoxal, acest nume îl poartă o crâşmă mizeră de la periferia Limei anilor ’60, cu mese şchioape, cu fum de ţigară şi mirosuri grele, cu gesturi şi vorbe obscene. Iată fundalul pe care se desfăşoară conversaţia celor doi protagonişti, proveniţi din categorii sociale diferite, dar pe care îi revoltă absurdul aceleiaşi lumi în descompunere.
„Dacă ar trebui să salvez din foc numai unul dintre romanele mele, acesta ar fi Conversație la Catedrala“ declara Vargas Llosa. După cum au subliniat criticii, prin această carte a izbutit să dea viață romanului total. La peste cincizeci de ani de la publicare, romanul său are o arhitectură amplă și măreția unei catedrale.
„Cu o ambiție demnă de maeștrii romanului secolului XIX precum Balzac, Dickens sau Galdós, însă cu o tehnică menită să-l apropie de moștenitorii lui Flaubert și Henry James, Vargas Llosa a început un registru complet al realităților politice, sociale, economice și culturale din Peru.“ — The New York Times