Singura întrebare… inteligentă care-mi trece prin cap în clipa de faţă este: de ce mă voi fi lăsat convins să-ţi răspund la întrebările din cartea noastră? O întrebare pe care mi-am pus-o înainte de a o începe şi, de câteva ori, pe parcurs. (Când recitesc: mi-o pun, probabil, pentru ultima oară.) Tocmai îmi apăruse ediţia a treia din Viaţă şi cărţi, în care, credeam, spusesem cam tot ce găsisem de cuviinţă despre viaţa mea de cititor. Plus minime confesiuni de altă natură. La ce bun să mă repet? Mai ales că nu fusesem mânat nici înainte de un irepresibil impuls memorialistic. În fond, îmi plăcuse să reiau lecturile care m-au format dintr-o perspectivă mai îndepărtată şi în legătură cu evenimente de viaţă care mă conduseseră la ele. Viaţa mea, ca atare, nu mi s-a părut niciodată a prezenta un interes în sine. A fost viaţa unei întregi generaţii. Cu părţi de umbră, respectiv de lumină, mai mari sau mai mici. Poate doar cărţile să fi făcut diferenţa.