Ultimele două volume din Integrala N. Steinhardt cuprind corespondenţa acestuia, inclusiv mai multe scrisori inedite descoperite în dosarul de urmărire informativă a monahului de la Rohia. Alături de corespondenţa interceptată este inclusă și corespondenţa „liberă” a lui Steinhardt către prieteni, nume de referinţă ale culturii române, ca Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Perpessicius, George Tomaziu, Dumitru Stăniloae sau Ileana Mălăncioiu, către reprezentanţi ai Bisericii (IPS Antonie Plămădeală, IPS Justinian Chira, IPS Iustin Hodea Sigheteanul), dar și către redacţiile unor reviste sau edituri cărora le propunea spre publicare texte proprii.

„Scrisorile lui Steinhardt ne oferă căi de acces spre celelalte scrieri ale sale, deschid pentru cititor ușa atelierului de creație al autorului, sunt în legătură cu respectivele scrieri, mai ales cu Jurnalul fericirii (ambele variante), pe care îl escortează, îl flanchează și nu de puține ori îl completează (logic, de vreme ce Jurnalul... se oprește în 1972). După cum am scris în repetate rânduri, dat fiind că Jurnalul fericirii n-avea nici o șansă să fie publicat în timpul regimului comunist (a avut o istorie antumă dramatică, astăzi cunoscută), N. Steinhardt a reușit să-și «deverseze» unele idei, obsesii sau chiar fragmente ca atare în cărțile care au putut vedea lumina tiparului (a fost o strategie subtilă de a păcăli cenzura, id est o formă de subversiune). Ei bine, astfel de idei, obsesii, referințe culturale ori fragmente sunt «deversate» și în scrisorile către prieteni. Și invers: idei, referințe sau fragmente din scrisorile anterioare anului 1969, când începe să redacteze Jurnalul fericirii, au fost «deversate» (fie și printr-o reconstituire din memorie) în această capodoperă memorialistică. S-ar putea vorbi foarte bine și de «transfer» sau de «contaminare» între aceste scrieri care constituie, cu un termen încă la modă astăzi, o «rețea» textuală.” (George Ardeleanu)