„Simona Dragan are forta de a supune textele de autoritate asupra carora se apleaca unei lecturi personale, «vede» ideile in intricatia lor originara, le restructureaza in conformitate cu propriul ei scenariu. Tin sa apreciez faptul ca, in ciuda tematicii sale, lucrarea de fata nu este arida, nu sufera (decat in proportii acceptabile) de acea placiditate stilistica, inevitabila analizelor teoretice. Capacitatea de sinteza, spiritul critic, precizia terminologica, luciditatea si supletea, calmul operator, toate acestea atesta o certa vocatie teoretica”. (Mircea Martin)

„Cum se intampla cand o ecuatie care a umilit cerbicia multor duzini de matematicieni isi afla mintea capabila sa-i dea de capat, impartasim in cazul de fata bucuria unei revelatii: pare ca Foucault si consortii, cei ce in loc de scrieri si texte au inventat uzul sofisticat al scriiturii si discursului, au intalnit in autoarea de fata un autentic partener de dialog. Avem a face cu o lucrare fara caracter compilativ, demonstrand o amprenta personala, o anumita prospetime a observatiei directe, un soi de entuziasm agreabil al dezbaterii de idei, care se transmite si cititorului, smulgandu-l reflexelor lui sceptice ori obosite”. (Paul Cornea) „In opinia mea, un merit major al Simonei Dragan este acela de a reusi, intr-o maniera indubitabil personala, sa exprime, cu o eleganta a claritatii ce se remarca de la prima la ultima pagina a lucrarii, unele dintre cele mai complicate, ca sa nu spunem «stufoase», idei formulate vreodata in perimetrul stiintelor filologice”. (Caius Dobrescu)

Argument

Obsesia limbajului este principala trăsătură a (post)structuralismului. Anunţată prin turnura lingvistică pe care o ia filosofia anilor 1950-1960, mai ales în Franţa şi în Germania, ea corespunde unui eşec al filosofiei transcendentale şi pune sub semnul întrebării, dintr-o perspectivă modificată, înseşi condiţiile cunoaşterii. Criza metafizicii occidentale (numite logocentrism de către Jacques Derrida) s-a configurat în câteva constante ale unui paradigme larg dezbătute în acei ani. Genealogia nietzscheano – heideggeriană şi, respectiv, marxismul au furnizat două modele de deconstrucţie a metafizicii, deschizând totodată posibilităţile de explorare discursivă a inconştientului ştiinţific şi cultural, iar deconstrucţia marilor sisteme filosofice a anulat, prin Derrida, orice pretenţii de referinţă la universal. Disoluţia ideii de adevăr, concept-cheie în istoria filosofiei, a făcut loc relativismului şi întrebărilor privitoare la înseşi condiţiile de producere a discursului filosofic, iar umanismul tradiţional a fost înlocuit cu o concepţie declarat anti-umanistă, care şi-a propus să elibereze omul de toate prejudecăţile ideologizante şi sistemice ale trecutului.

***

Mărturisesc de la bun început că această carte concretizează în primul rând eforturile unei cercetări doctorale, care a urmărit o importantă ramificaţie a turnurii lingvistice survenite în (post)structuralism, respectiv formele scriiturii şi discursului, preponderent în lucrările reprezentative ale lui Jacques Derrida, Roland Barthes şi Michel Foucault. Ea beneficiază, astfel, până la un punct, de rigoarea unui astfel de demers, favorabilă, la un bilanţ ulterior, ambiţiei mele de a spori bibliografia deja existentă şi cu varianta mea de înţelegere a poststructuralismului. Autorul principal al cercetărilor mele este un intelectual-vedetă pentru care curge multă cerneală şi care a beneficiat în România de traduceri generoase. I-am acordat fără rezerve lui Michel Foucault o atenţie şi o preferinţă vizibile, el ilustrând de departe, prin întreaga lui operă, conceptul extins, nu atât lingvistic, cât filosofic şi socio-politic, de discurs.

Am urmărit, pentru început, o definire a gândirii (post)structuraliste înseşi şi a conceptelor invocate, am dedicat un capitol figurilor ce au inspirat terminologia discursivă în poststructuralism, am analizat apoi explicit scriitura şi discursul în operele lui Derrida, Barthes şi Foucault şi am încheiat cu unele exporturi conceptuale în lumea americană, unde deconstrucţia şi pragmatismul sunt considerate cele două manifestări ale (post)structuralismului american. Scrierea cărţii mi-a permis ulterior să adaug un capitol pe care l-am numit Final deschis: dialoguri şi ecouri, în care am introdus câţiva gânditori semnificativi ai lumii contemporane, a căror operă sociologică, fenomenologică şi, respectiv, filosofică (neo)pragmatistă aduce câteva diferenţe fundamentale, situându-se, în acelaşi timp, din punctul de vedere al multor comentatori, în siajul gândirii poststructuraliste.