„Mă numesc Mircea-Eugen Cărbunescu, sunt de profesie violonist și dirijor. Ca mulți alți români, am plecat din sărmana patrie fără să fiu pregătit sufletește de schimbare. De câteva luni, de când mă aflu aici, aștept să primesc un permis de ședere să pot munci. Știu să cânt la vioară, la pian, în orice formulă, compun, dirijez, pot să dau lecții de vioară, pian și să dirijez coruri. În mai puțin de o lună, trebuie să-mi găsesc cameră cu chirie, pentru că locul pe care-l ocup în cămin va fi dat altui aspirant la bunăstarea occidentală. Starea actuală mă apasă, mă ostenește. Cu toate astea, am reușit să compun un text muzical în engleză, o melodie preluată de o mare editură din München, sub rezerva de a nu semna contractul, până nu obțin dreptul legal de muncă. Mă străduiesc să scap de apăsarea provizoratului, îmi așez urechea pe suflet și aud cum îmi șoptește cât datorez memoriei tatălui meu, Dumitru Cărbunescu, și fiicei mele, Teo, Teodora, din prima căsătorie cu Domnica Savovici. Ultima oară, când am văzut-o, a fost pe peronul gării din Sibiu. Venise pentru câteva zile să mă vadă cu micuțul ei Bruce în brațe și urma să se întoarcă la Brașov, unde locuia cu soțul ei, pictorul Dan Ifrim. Mi-a făcut multă plăcere și bucurie să-mi văd primul nepot, cum zâmbea în căruciorul nou-nouț pe care i-l cumpărasem. La plecare, am condus-o la gară, am ajutat-o să urce în tren, cu căruț cu tot, iar eu am rămas pironit pe peron, cu sufletul bântuit de regrete. Nu eram singur, mă însoțea Uwe, fiul meu din a doua căsătorie cu Edda Wolf, cu care am trei feciori: Uwe, Mircea și Alexandru. Fiul cel mare, Uwe, singurul din familia întemeiată la Sibiu, mă înțelegea, îmi spunea Titi, nu tată, așa cum apropiații îi spuneau tatălui meu, de care, azi, îmi e atât de dor.” (fragment)