În încercarea de a afla mai multe despre enigmaticul Vlad Lupu, arheologul care dezgroapă – uneori la propriu – scheletele unui trecut nefast, Corina le ia interviuri altor doi membri ai cercului de umor absurd Parazitul prietenos: Olimpiu „Pilu” Pop și Gabi Ionescu.

În tinerețe, Pilu a fost prins și „reeducat” de Securitate, iar acum vorbește despre sine la persoana a treia. Misiunea pe care a primit-o de la Vlad e simplă: să iscodească activitățile Muzeului Județean de Istorie din Brașov. Însă lucrurile se complică atunci când ia sub aripă un copil al nimănui pe care îl vânează și o ceea ce pare a fi o bine-făcătoare occidentală extrem de excentrică.

De cealaltă parte, Gabi Ionescu s-a îndepărtat de tot ce înseamnă Parazitul prietenos și nu își amintește cu prea mare bucurie de momentele petrecute cu Vlad. Certurile și neînțelegerile au creat între cei doi o prăpastie greu de trecut. În plus, Gabi e absorbit de pasiunea pentru o femeie al cărei trecut ciudat duce înspre crime petrecute în inima Africii.

Dar niciunul dintre ei nu se așteaptă la complotul de proporții pus în mișcare de forțele oculte împotriva cărora luptă. Pentru că în scenă apare Ștoțca, fost torționar securist care caută să profite de pe urma unui proiect european de mare anvergură. Iar dezlegarea misterului e ascunsă în runele secuiești pe care le descoperă Vlad.

„Un roman complet autonom, dar în același timp încadrabil într-un serial «polițist», oferind o rafinată plăcere de lectură.” - Gabriela Adameșteanu

„Arhitectura romanelor e aici cheia acestui echilibru: vocile care spun povestea o fac fragmentar, constant în raport cu stimulii momentelor prin care trec, și continuu în raport cu referința la alteritate: fie că e vorba de cercetarea unei doctorande de la o universitate din Budapesta, fie că e vorba de personajul cel mai misterios (și care pare să reprezinte punctul de articulare al tuturor perspectivelor și narațiunilor) care este Vlad Lupu. Totul se spune nu în raport cu un real care a avut loc (și care își conține, chiar dacă ascunse, sensurile), ci în raport cu condițiile spunerii: cuiva, cîndva, după mecanismele simultan surprinzătoare și ineficiente ale memoriei și după tentația, mereu în mișcare, a interpretării. Caius Dobrescu are de asemenea un ochi clinic perfect pentru cerințele și posibilitătile deschise atît de genul thriller-ului, cît și de ceea ce ar trebui să conțină o literatură care are mai mult decît ambiția înregistrării incidentelor mizerabile ale vieții.” - Horea Poenar