Domnul Alexandru Mamina se încumetă să analizeze „literatura și arta din societatea românească” modernă și contemporană, cu „armele” istoricului și nu cu cele ale istoricului literar ori ale isto¬ricului culturii – cum eram obișnuiți – și o face riguros și clar, în limbaj actual și cu un arsenal metodologic adaptat nevoilor secolului al XXI-lea. De aceea, autorul sparge canoane. Mai întâi încalecă nonșalant epoci. Deși este vorba doar despre 160 de ani de prezent al celor care au trăit în trecut, sunt ani foarte denși, cu răsturnări radicale de situații. Sunt 160 de ani de împlinire a celor trei mari proiecte de țară pe care le-am avut (unirea din 1859, independența din 1877 și unirea din 1918), de afirmare a democrației de dinainte de Al Doilea Război Mondial (câtă va fi fost), de regimuri autoritare și de dictaturi de dreapta, de extrema dreaptă, de stânga și de extrema stângă, cu naționalisme și cu internaționalisme, unele pline de „originalitate”. Istoricul surprinde cu realism esența creațiilor literar-artistice din această frământată pe¬rioa¬dă – așa de apropiată pentru gene¬rațiile mai vechi și așa de îndepărtată pentru tinerele generații – fără să judece și fără să dea sentințe. Își permite doar, cu tact și delicatețe, să corecteze anumite excese, să echilibreze și să explice exagerările critice, să reașeze planuri anta¬gonice, ivite din necunoaștere, din perspective eronate de analiză, din teribilism. Autorul arată că creația spirituală nu poate să reflecte altceva decât realitatea și că, de exemplu, dacă realitatea era una de regim totalitar, artiștii și scriitorii nu aveau cum să critice în largul lor, pe față, liber.