„De nimeni nu poate fi cuprins şi cunoscut Dumnezeu, afară de cei ce L-au gustat”, spune Sf. Macarie. Este trăsătura distinctivă, dominantă a Omiliilor macariene, care nu interzic cunoaşterea lui Dumnezeu, ca şi cum cogniţia ar fi prohibită, actul ei echivalând cu ecranarea transcendenţei. Dimpotrivă, nemărginirea divină îşi face loc în cuprinsul mărginit al minţii, oferindu-se cunoaşterii care o gustă, ia act de necuprinsul pe care îl simte în propriul cuprins. Gnoseologia macariană se întemeiază întru totul pe acest tainic gust al adevărului care vine în minte, luminând-o lăuntric.

„Temeiul cunoştinţei fiind dragostea”, după cum afirmă Sf. Diadoh, cunoaşterea o află la început şi la sfârşit, ea fiindu-i fundamentul care o subîntinde pe tot parcursul sporirii, mintea urmând treptele acestei lărgiri şi adânciri, şi tot ea aşteaptă mintea pe piscul în care cunoaşterea se împlineşte. A cunoaşte fiind totuna cu a iubi şi invers, cunoaşterea prin iubire porneşte din iubire şi ajunge la iubire. Propunerea vizionară a acestui imens posibil, care face caducă orice timorare a cugetului în faţa unui aprioric imposibil, este primul şi ultimul cuvânt al teognosiei diadohiene.

Dorin Ștefănescu