Ca „vieţile” şi „morţile” filosofilor, cel puţin, să poată fi făcute co‑participante la cunoaşterea, îndeosebi, a „posterităţii critice”, a destinului lor, trebuie să te raportezi la ele ca opere, într‑un sens non restrictiv. Adică la ele ca istorii de după, pe orizontala vieţii noastre însă. Cu o „istorie” care ne depăşeşte, în „lumea de dincolo”, sufletul, ceea ce a însufleţit un timp anume, poate să mai producă istorie ori poate nu. Cu toţii, fizic, pierim odată cu pieirea; cel mult, mai fiecare, mai rămâne o vreme, în amintirea celor din preajmă (cât supravieţuiesc şi ei dar, adesea, câtă memorie afectivă au); alţii, prin ce au înfăptuit. Filosofii grecilor (şi nu numai ai grecilor şi nu doar filosofii) vor fi beneficiat de o „viaţă” de după moarte, dar murind mereu şi altfel, mereu altfel, în funcţie de timp, de loc, de raportare. Totul, se înţelege, în spaţiul imaginarului, fără de constrângeri şi rigori, sau cu alte rigori decât acelea ale „realului”. Nu întotdeauna „morţile” imaginare sunt pe măsura staturii filosofilor şi cel mai adesea sunt fluctuante, urmând imprevizibile „traiectorii”. Nu o dată, „rele” (răuvoitoare), abia îşi maschează morala (eternă) a lui: „Una spui, alta faci”. Cele „bune” (binevoitoare) aduc însă cu hagiografia, ceea ce este firesc. De altminteri, ca şi în situaţia cealaltă, pentru că problema este de reprezentare şi de interpretare, iar nu de descriere sau redescriere. În imaginar nu se întâmpla o oglindire ori o reproducere a celuilalt plan, ci o recreare când nu o luare a lucrurilor de la început.
Gheorghe Vlăduțescu
Dacă s‑a născut în primul an al Olimpiadei a treizeci şi cincea (640) şi a murit în timpul celei de a cincizeci şi opta (548‑545), Thales din Milet ar fi trăit, cum credea Sosicrates, nouăzeci, nouăzeci şi ceva de ani. Apollodoros era mai prudent: 78. Dar fie că la 90, fie că la 78, petrecerea din viaţă i s‑ar fi întâmplat pe când „înţeleptul nostru... privea la o întrecere între atleţi, din cauza căldurii, a setei şi a slăbiciunii” (Diogenes Laertios I, 38, 39). „A murit izolat şi bătrân, în timp ce asista la un concurs gimnic, epuizat de arşiţă” (Scholii la Platon, in. remp. 600 A, 10 A 3 D.K.). După o scrisoare a lui Anaximenes către Pythagoras (apocrifă), Thales „ar fi avut un sfârşit nefericit. Într‑o noapte ieşi din curtea casei, cu slujitoarea lui, cum îi era obiceiul să privească stelele. Cufundat în contemplarea lor, uită unde se afla, dădu de marginea unei fântâni şi căzu înăuntru” (Diog. Laert. II, 4). O altă variantă, cu „morală” mai aspră a întâmplării, relatată tot de Diogenes Laertios (I, 34) cu Thales căzând într‑o groapă în timp ce privea cerul. Prilej pentru bătrâna care îl însoţea să‑l mustre, cum ar fi zis Hegel, abstract:„Cum vrei să ştii ce‑i în cer Thales, când nu eşti în stare să vezi ce‑i la picioarele tale”. Oricum va fi murit, nici nu‑şi aştepta moartea, nici nu se temea de venirea ei. Zicea (se spune) că „nu‑i nici o deosebire între moarte şi viaţă”. Pe mormântul lui s‑ar fi pus inscripţia: „Iată mormântul sărac ce ţine acum pe Thales înţeleptul vestit, cu faima e tot ceru‑a cuprins”. Diogenes Laertios (I, 39) avea să întocmească şi el un epitaf: „Căci atunci când privea o întrecere, Helios stăpâne, repede din stadion Thales de tine‑i răpit. Bine‑ai făcut că l‑ai luat mai aproape. Bătrânul, sărmanul, stelele, de pe pământ nu le mai zărea.”
„Nici moartea nu poate fi socotită ca unul din lucrurile înfricoşătoare prin natură, aşa cum nici viaţa printre lucrurile, de la natură, frumoase” (Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene).