E ceva ce vorbeşte direct şi viu în aceste texte: cunoaşterea sigură a subiectului, stapînirea ramificaţiilor lui (atît la nivelul bibliografiei, cît şi la cel al gîndirii), lipsa de emfază, tentativa generoasă de a-l convinge pe celălălt pe baza argumentelor, disponibilitatea de-a accepta obiecţiile şi de-a regîndi subiectul, calmul judecăţii şi francheţea interogaţiei.

O spun cu mînă pe inimă: nu e un singur rînd din cele scrise de el asupra educaţiei româneşti la care să nu subscriu întru totul. Şi asta nu doar pentru dreapta cumpănă a gîndului şi eleganţa exprimării, ci – mai ales – pentru că fiecare rînd al acestor texte mă (şi ne) îndeamnă la meditaţie. Dincolo de orice altceva, e în aceste texte o teribilă sinceritate. Vorbind despre şcoală, Doru Căstăian vorbeşte despre sine şi despre elevii săi, despre perplexităţile şi incertitudinile sale, despre mirarea – deopotrivă uimire fascinată şi spaimă a – felului în care ideile se articulează în lume. Aceasta mi se pare a fi măsura paginilor ce urmează: exerciţiul de sinceritate al unui profesor adevărat. (Mihai Maci)