Trăim într-o epocă dominată de ideea autonomiei individuale, o autonomie care trebuie exercitată pe o piață planetară constituită dintr-un miriad de piețe locale, naționale şi globale, în care toate dimensiunile vieții individuale şi sociale sînt supuse potențial schimbului, la valori exprimate în prețuri. ... Această ideologie domină întreaga lume, chiar dacă efectele penetrării sale variază puternic de la regiune la regiune. Ea e diseminată de prozeliți care cred că au misiunea de a anunța noul mod de a fi om. Această formă ideologică aparține puterii postsociale, postetatiste, extrem de concentrată, prin care elita globală a celor 1% conduce 99% din populația însărăcită a lumii.

Există două politici normative care contracarează în prezent ideologia autonomiei individualiste, posesive. Amîndouă operează la nivel global, deşi sînt prezente în grade diferite în regiunile lumii. Cele două politici normative la care mă refer sînt drepturile omului şi teologiile politice.
Voi începe prin a identifica problemele majore provocate de ascensiunea teologiilor politice la începutul secolului XXI asupra drepturilor omului. Apoi aleg, dintr-un peisaj cuprinzător al analizelor teologice, acele tipuri de reflecții şi practici care ar putea contribui la extinderea şi adîncirea canonului de politici ale drepturilor omului. În acest scop, introduc cîteva distincții cu consecințe semnificative: pe de o parte, între tipurile diferite de teologii politice (pluraliste contra fundamentaliste, tradiționaliste contra progresiste); pe de altă parte, între două discursuri şi practici contrastante ale drepturilor omului (hegemonice şi contra­hegemonice). Închei cartea cu teza că teologiile progresiste pot constitui o sursă de energie radicală pentru luptele contrahegemonice pentru drepturile omului.