S‑a scris relativ mult şi cu acribie documentat despre Dan Barbilian, îndeosebi din perspectiva poetului care, începând cu 1919, a folosit pseudonimul Ion Barbu, ales de el – după o scurtă ezitare, când s‑a prezentat întâia dată cenaclului „Sburătorul” sub banalul nume „Popescu” – şi imediat acceptat de Eugen Lovinescu, criticul literar care a impulsionat mulţi scriitori de talent, mai ales după Primul Război Mondial. Însă alegerea pentru a‑şi semna versurile nu era chiar fictivă, Barbu fiind patronimul bunicului său după tată, care, prin botez, era Ion, un cunoscut antreprenor în construcţii, cel care a edificat, printre altele, fostul Institut medico‑legal „Prof. Mina Minovici” din Bucureşti. În perioada studiilor fiului său, Constantin, viitorul tată al lui Dan, personajul cărţii de faţă, Barbu devine Barbilian pentru a se evita frecventele confuzii între mulţimea de elevi cu acelaşi nume care urmau studiile la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti.