Eroii lui Sebastian stiu si ne spun ca sunt parte intr-o paiaterie exceptionalista prin insasi faptul ca-si verbalizeaza trairea. Romanul ca agregat literar este un act politic, manuit abil de un estet.

Este o estetica a razboiului in toata afacerea „De doua mii de ani…“ Desi pare o strategie de distantare fata de interpretarile mai mult sau mai putin aderente la ideea de scriitor nedreptatit de contemporani si de istorie, nu cautam decat o demantelare a iluziei tragice, in favoarea unei lecturi intertextuale.

Pe lista preferintelor de lectura ale lui Sebastian figureaza si Apollinaire, poetul care se entuziasma estetic in fata razboiului: «Ah Dieu! Que la guerre est jolie…» (in poemul „L’adieu du cavalier“).

Pe versoul aceleiasi liste figureaza avangardisti, cititi dar neindragiti, precum Marinetti din „Manifestul futurismului“, promotorul unei „estetici a razboiului“.

Lucian Pricop

Mihail Sebastian (pseudonim al lui Iosef M. Hechter si Victor Mincu; 18 octombrie 1907, Braila – 29 mai 1945, Bucuresti) este un prozator, dramaturg, romancier, eseist, gazetar si traducator. Este fiul Clarei (nascuta Weintraub) si al lui Mendel Hechter, functionar comercial. Urmeaza cursul elementar si Liceul „N. Balcescu“ in orasul natal. In 1926 isi sustine bacalaureatul, teza sa fiind deosebit de favorabil apreciata de presedintele comisiei, Nae Ionescu. Va absolvi in 1929 Facultatea de Drept la Universitatea din Bucuresti, pregatindu-si doctoratul la Paris (1930-1931).
Debuteaza cu versuri in 1926, la revista „Lumea” (Iasi), sub pseudonimul Eraclie Pralea, apoi isi incepe colaborarea de lunga durata la „Cuvantul”, fiind si redactor al acestui ziar (1927-1934). Publica in 1932 primul volum, Fragmente dintr-un carnet gasit.
Aparitia, in 1934, a romanului autobiografic De doua mii de ani declanseaza atacuri furibunde atat din partea presei de dreapta, cat si a celei de stanga, carora scriitorul le raspunde, in Cum am devenit huligan (1935). Scrie piesa Jocul de-a vacanta, pusa in scena la Teatrul Comedia in 1938, si romanul Accidentul, editat in 1940.
In martie 1944 i se reprezinta, la Teatrul Alhambra, cea de-a doua piesa, Steaua fara nume, sub pseudonimul Victor Mincu. Statutul lui se schimba radical dupa august 1944. E numit consilier principal de presa in Ministerul Propagandei Nationale in 1945, i se incredinteaza un curs la Uni¬versitatea Libera Democratica, e frecvent solicitat in calitate de avocat, in timp ce piesele lui incep sa fie jucate, nu doar in tara, ci si in strainatate. Isi pierde viata, ucis pe strada de un autovehicul.
Fragmente dintr-un carnet gasit, prima sa scriere de imaginatie, e un fel de jurnal. Autorul ar fi gasit, intr-o seara, la Paris, pe Pont Mirabeau, un carnet din care, nereusind sa dea de urma proprietarului, reproduce un numar de paragrafe, in traducere, dand pe alocuri, in paranteza, expresiile mai deosebite in original. Nimic epic in text, doar notatii de un cinism ostentativ, amoraliste in maniera lui Gide, antisentimentale, antipsihologiste.
O scriere mai consistenta, cu elemente de naratie, este Femei (1933) - „o carte de vacanta”, produsa doar pentru deconectare.
Proza propriu-zis narativa, dar nu fara aliaje, fie de poezie, fie de eseu, contin romanele De doua mii de ani, Orasul cu salcami (1935) si Accidentul. Discurs asumat autobiografic (cu nume schim¬bate, totusi), primul e o rememorare si o confesiune dramatica. O meditatie asupra destinului evreiesc, punctata de situatii diverse, inclusiv de secvente „epice”, de scene vazute, probabil, de Sebastian insusi in timpul studentiei si, poate, unele parcurse de el, ca victima a salbaticiei antisemite. Mai numeroase decat „evenimentele” sunt discutiile, reflectiile, autoanalizele.
In Ultima ora, piesa reprezentata postum, in 1946, caracterul de farsa e anulat prin deschiderea spre social. Alta piesa, Insula, neterminata, va fi pusa in scena in 1947, cu un ultim act compus de actorul Mircea Septilici.