“Volumul IV al lucrării lui P.P. Negulescu asumă că tocmai această ultimă clipă a bunăstării necesită o critică și atentă deconstrucție.

Din câteva motive: spiritualizarea treptată – un ideal al societăților moderne – a devenit tot mai haotică și dezordonată; ascensiunea societăților industriale a destabilizat autenticitatea societăților omenești; caritatea sau devotamentul au devenit tot mai falsificate, pe măsură ce ființa a pierdut exercițiul empatiei lăsând tehnologia să intermedieze între actorii umani. Ajungem astfel la ultimul punct al analizei progresului, cel al consolării: nu există evoluție care să nu fie urmată de regres, nu există apogeu căruia să nu îi urmeze declinul. Negulescu explică, pe urmele lui Cournot: „o coborâre sau o decadență, nu a vieții omenești, că nu va mai lăsa nimic de dorit, ci a omului, care nu va mai fi, atunci, ceea ce este acum”. Așa că va fi incomod să reflectăm asupra superiorității unei inferiorități, dar va fi necesar pentru a înțelege că Destinul omenirii este, în felul său, o narațiune evoluționistă .“ Oana Şerban