„E ușor să citești Dialectica negativă din capul locului ca pe o lucrare de metodologie, dat fiind că, încă din prefață, Adorno se angajează în cuprinsul ei să-și „dea cărțile pe față” – chiar dacă comentariul său la această afirmație complică întru câtva o atare lectură simplistă. Căci, conform formulării sale, Dialectica negative oferă într-adevăr o clarificare a metodei, pusă la lucru în textele aplicate ale lui Adorno, dar această teorie a metodei nu vrea în tot cazul să servească drept fundament teoretic lucrărilor respective, ci mai curând drept justificare post festum, iar această schimbare de ordine implică totodată și o schimbare de funcție a considerațiilor metodologice în genere. Altfel spus: Dialectica negativă confirmă modul de a proceda al lucrărilor anterioare, care se dispensau de o fundamentare metodologică prealabilă, ajungând acum la același rezultat și prin articularea explicită a unor probleme de metodă” (din prefața lui Christian Ferencz-Flatz)

„Pe langă Hegel și Heidegger, celălalt mare interlocutor al Dialecticii negative este, desigur, Karl Marx. Într-un fel, cartea reprezintă continuarea, deznodământul, dar și epuizarea tradiției filosofice cunoscute drept „marxism occidental”, începută în anii 1920 prin Istorie și conștiință de clasă a lui Georg Lukács și Marxism și filosofie a lui Karl Korsch. Privind în sens invers această evoluție, din perspectiva pe care ne-o oferă terminusul ei – Dialectica negativă, dar și alte scrieri din ultima perioadă a lui Adorno–, putem trasa raporturile de continuitate, ruptură și întâlnire dintre Marx și Adorno, precum și poziția specifică a celui din urmă în interiorul „marxismului occidental”. Voi încerca să schițez aici aceste raporturi, așa cum se articulează ele în jurul principalelor probleme și concepte ale tradiției marxiste: originea și conceptul capitalismului; capitalismul târziu; clase și luptă de clasă; relații și forțe de producție; bază și suprastructură; teorie și practică”.( din postfața lui Alex Cistelecan)