De ce Valery Oișteanu?

Auzisem despre Valery, nu mare lucru (cred că cineva îmi povestise despre un poet actant „nebun”, venit din America la începutul anilor ’90, care se urca pe mese când îşi declama poeziile)… Să fi fost undeva între 1997 şi 1999, când l-am intervievat în premieră pe fratele său, cunoscutul cercetător şi scriitor Andrei Oişteanu, despre cartea sa Mythos & Logos, undeva pe acoperişul Teatrului Național (La Motoare) şi atunci am aflat mai multe… Dar puține, dincolo de volumul în discuție; ne concentraserăm pe figura lui Dorin Liviu Zaharia, unul dintre marii mei „necunoscuți”, pe care îl urmăream prin amintirile prietenilor şi colaboratorilor săi. Apoi, în 2001, George Stanca şi Mircea Florian mi-au mai relatat în interviuri filmate câte ceva despre personajul Valery. În fine, în 2002, primesc informația că Valery se afla în Bucureşti. Aşa că, acasă la graficianul Daniel Ionescu (care pendula între New York şi Bucureşti), l-am întâlnit şi l-am intervievat video. Revelator, de parcă visasem. Mă ciupeam să mă asigur că sunt treaz la auzul poveştilor sale de viață. Poet, dar şi realizator de emisiuni radio, care în anii imediat post-hippy plecase în India, în Tibet, călăuzit de marea cultură orientală, dar şi de puternica ei popularizare adusă de muzică; personal, consider că Beatles i-a făcut cea mai mare reclamă în ultimii ani ’60.

Navigam înconjurat de amintirile lui Valery prin mări virgine… Dar aveam să dau şi de ocean, la fel de necunoscut şi de îmbietor. Pentru că îmi vorbea deja despre suprarealiştii români, de avangarda artistică de la începutul secolului trecut (imediat după Revoluție, am cumpărat tot ce am prins publicat, la editura Vinea în primul rând, un underground similar celui rock pe urmele căruia pornisem să-mi schimb viața). Iar totul curgea, evazat, spre prezent, aducându-mi la zi carierele acelor frumoşi nebuni din alt ev. Mai mult, Valery mi-a deschis atunci ochii spre beatnicii americani, de care nu ştiam mare lucru.

În fine, am folosit acel prim interviu în emisiuni documentare pe diverse teme, apoi l-am revăzut (şi filmat) pe Valery în iunie 2011, când a susținut un show magistral cu Mircea Florian pe terasă la Green Hours; atunci i-am văzut şi expoziţia de colaje şi i-am înţeles mai bine demersul artistic… Apoi l-am tot urmărit, apăruse şi facebook-ul… Și într-o bună zi, am ajuns cu filmările românilor din diaspora pentru TVR Internațional la New York… Un paradox: eu, care-i căutam pe muzicienii români din diaspora, îl chestionam pe el, acolo, despre suprarealiștii români din toată lumea. L-am intervievat acasă, inclusiv în bisericuța St Mark’s de peste drum, celebră ca gazdă a beatnicilor americani, povestea acesteia o veți urmări în carte… Din blocul de vizavi, mi-a arătat un soi de cărare printre clădirile newyorkeze din zonă, construite și refăcute pe marginea primului drum comercial american, din urmă cu niște secole. Acolo locuiesc într-un apartament amenajat – exact după chipul și asemănarea lor – Ruth și Valery Oisteanu! Plin de artefacte – amintiri din toată lumea, dar si de cărți, reviste și… colaje!
În ultimii doi ani, l-am intervievat de cum l-am aflat prin România, pentru carte. Firește, n-am mai ratat nici una dintre vizitele sale la București; de fiecare dată, Valery organizează sau este invitat la câte o serată poetică și recită, de fapt performează, pentru că e mai mult decât recitat ceea ce face el. Conferențiază sau prezintă câte o temă, un artist pe care îl omagiază, recită din opera aceluia, dar și din propriile scrieri. Genul de om, de fapt de artist, care n-are stare și care exact prin aceasta va rămâne tânăr pe veci și va face de-a pururi reclamă poeziei și celor care o înalță.
Și nu numai poeziei… (Doru Ionescu)