„Un dicționar latin-român cuprinde lexicul unei civilizații și al unui patrimoniu cultural de care ne despart aproape două mii de ani și care este fondul subiacent al civilizației moderne actuale, al culturii europene și al culturii în general. Prin forța lucrurilor, aici multe cuvinte trebuie să fie nu numai traduse, ci și explicate. Termenii care privesc instituțiile politice, militare, religioase, termenii științifici și tehnici din orice domeniu (agricultură, medicină, drept, arhitectură, științele naturii, farmacopee), termenii filozofici, numirile geografice, istorice, numele și genealogiile mitologice, multe denumiri de meșteșuguri, obiecte, ustensile, arme etc. etc. nu pot fi redate punându-se în dreptul lor doar termenul corespunzător modern. Un asemenea dicționar servește în același timp ca un lexic succint de antichități romane, o enciclopedie sumară, așa încât cel care îl folosește să nu fie silit să recurgă la alte surse decât în cazul că are nevoie de informații mai ample. Am căutat să satisfacem în limitele cuvenite această cerință. Trecerea latinei târzii – a celei populare, vorbite – spre limbile romanice particulare, care iau naștere în relativ scurtă vreme, și a celei culte, cărturărești, la calitatea de superstrat de limbă culturală, secole de-a rândul, în școală, în actele oficiale și în administrație, în operele științifice, religioase, filozofice și tehnice de orice fel, ne-a făcut, dacă nu să indicăm – nu acesta este scopul dicționarului de față – cel puțin să sugerăm la ce cuvânt românesc sau modern a dus termenul latinesc și să ușurăm astfel înțelegerea genetică a unui foarte mare număr de cuvinte și deci noțiuni de limbă română actuală și din alte limbi moderne.“ — AUTORUL, iulie 1981