Mi-am împărțit cartea în două, o primă parte despre viața poetului și o a doua parte despre creația sa. Rămân la convingerea că operațiunea critică este mai substanțială dacă se interesează și de viața autorului. Așa cum am repetat în alte ocazii, ideea lui Proust după care arta reprezintă actualizarea exclusivă a unui eu profund nu-i corectă, arta este chiar omul însuși, nu există un eu profund și unul de suprafață, eul profund de care vorbea Proust se actualizează în gesturi, haine, mișcarea corpului, adn, cuvinte etc și sub formă de poezii, sculpturi, muzică, pictură etc și așa trebuie înțelese și vorbele lui Buffon: „Le style est l’homme même”, adică omul este - repet - gesturile, cuvintele, hainele, adn-ul, creațiile poetice, artistice de orice fel, fiecare și toate împreună irepetabile, de neîntâlnit la nimeni altcineva (sau, același lucru explicat în alt fel: cu toate transfigurări ale arheului despre care a scris și Eminescu). În acest sens poezia/ omul în formă de poezie va scăpa totdeauna interpretării definitive, deși e neîndoielnic că poezia poate fi imitată la modul serios sau parodic. Ce face așadar criticul decât să încerce să-l imite pe poet, oferind în locul acestuia explicații mai mult ori mai puțin plauzibile?