Romanii au fost la putere in Transilvania secolelor al XIII-lea si al XIV-lea, alaturi de nobili, de sasi si de secui, dar tot atunci a inceput si s-a produs treptat, dar implacabil, indepartarea lor ca grup distinct de la conducere. Mai intai, ei erau de credinta „greceasca” si – conform mentalitatii timpului – nu mai puteau fi la putere intr-un stat de credinta „latina”, campion al misionarismului catolic, intr-un stat care se revendica drept „apostolic” si „marianic” (protejat de Fecioara Maria), avand menirea declarata sa lupte pe toate caile, inclusiv cu armele, contra „paganilor, a ereticilor si a schismaticilor”.
S‑a vazut repede ca acesti romani cuprinsi in Transilvania si in Ungaria prelungeau masa poporului lor situat spre sud si spre est, ca erau nesiguri in fidelitatea lor fata de rege si coroana, ca intretineau, la inceput mai mult inconstient si intuitiv, legaturi cu fratii lor de peste munti, de care ii legau atatea caracteristici comune, inclusiv vechi formatiuni politice care „incalecau” Carpatii.
Increderea autoritatilor oficiale ale Transilvaniei si Ungariei in romani a inceput sa scada, pe masura ce sporea suspiciunea romanilor fata de aceste autoritati. Era tot mai clar ca, in stapanirea solida si in exploatarea Transilvaniei, autoritatile nu se puteau baza prea serios pe romani. Mult mai de incredere pentru rege si apropiatii sai erau nobilii (cei facuti nobili de catre suveran), sasii, secuii etc., adica acele grupuri de oameni – majoritatea colonisti, veniti mai de departe sau mai de‑aproape – daruite cu pamanturi si apoi cu largi privilegii. (Ioan-Aurel Pop)