Acest eseu despre munte începe ca o formă de autobiografie sensibilă, în care toate simțurile contribuie la amintirea trecutului: a urca înseamnă a întineri în spirit, a reconecta într-o singură buclă cele două părți ale vieții. Dincolo de amintirile personale, drumeția este un exercițiu de prietenie, care leagă membrii aceleiași frânghii sau aceleiași curse. Dar de ce să urcăm în vârf dacă urmează să coborâm din nou, de ce suferința urcușului se transformă în plăcere, de ce absurdul acestei practici face absurdul existenței banal, ce metafizică a Absolutului este în joc aici, ce provocare? Una a timpului, a îmbătrânirii, apanicii sau a fricii? Mai este loc pentru o ontologie a eroismului în vremurile noastre post-eroice?
Într-un stil strălucitor, Bruckner topește în aceeași zăpadă lucruri văzute și citite, literatură și filosofie, ritualurile unei pasiuni și întrebări despre sensul vieții — despre distrugerea ecosistemului nostru —, amurgul unei forme de aventură, amenințată ca o capodoperă în pericol. Oare graba spre vârfuri anunță, în felul ei, sfârşitul unei lumi?