Dinu avea sapte ani si muzica ii umplea viata: ei ii consacra aproape tot timpul sau. Numai ca venise vremea cand ar fi trebuit sa-si inceapa studiile. Primeam sfaturi de pretutindeni. Oare era obligatoriu sa-l dau la scoala? Amanam mereu acest moment. Pana, la urma am decis: va incepe sa invete cu mine. Iar asta nu avea cum sa-l lipseasca de contactul cu alti copii: Intr-adevar, avand nevoie de exercitii fizice pentru a-si fortifica spatele, puternic solicitat de lungile sedinte de pian, facea gimnastica medicala sub supravegherea doctorului Ghiulamila, intr-un grup de baietei si de fetite. Cand isi termina programul, il luam si dadeam impreuna o raita prin oras, unde ii cumparam tot ce-si dorea: carti, creioane colorate si multe altele! Nu-i puteam refuza nimic! Iar el stia sa ceara cu atata dragalasenie! I-am cumparat chiar si un aparat fotografic, pe care a invatat repede sa-l manuiasca. Iata-ne, asadar, in septembrie 1924, incepind clasa intai primara: eu — profesoara, el — elev. Totul mergea ca pe roate fiindca, atunci cand Dinu se hotara sa faca ceva, il facea la perfectie. Se intampla insa si ca, in mijlocul unei lectii de scris sau de citit, sa se ridice deodata de pe scaun, sa-si petreaca bratele in jurul gatului meu si, surazandu-mi dulce, sa ma implore sa-l las sa se duca "doar cateva minute" la pian!