Distribuția luminii artificiale

„Eclatantă, eclectică și subversivă, Laura Francisca Pavel își probează, și în acest al patrulea volum, aceeași vocație curatorială, însă cu o mai pregnantă componentă nostalgic-reflexivă. Energia ludic-explozivă din primele trei volume este contrabalansată de precizia care dezamorsează zonele confesivului inflaționist. Textele poetice ale Laurei sunt generate de o dinamică tranzacțională inepuizabilă între natural și surogat, între euforie și butaforie, între afect și efect, între reprezentare și reprezentație, pe falia produsă de parodierea propriei identități, în permanentă reconfigurare, dictată de relația ambiguă subiect-obiect. Distribuția luminii artificiale propune o formulă poetică cerebrală, contraintuitivă, contrafactuală, cu tehnici de compoziție preluate din artele vizuale (bricolaj, colaj, performance, happening, design, istoria artei), pe principiul aproprierii care întreține și rafinează constructul multistratificat al egoficțiunii. Light designul anunțat în titlu surprinde tocmai practica de ajustare și de reglare continuă a dinamicii textuale, în funcție de recuzita, estetica și reperele literare vintage asumate de dark academia, unică în poezia contemporană.”

Teodora Coman

„Laura Francisca Pavel revine în poezia românească printr-o perseverență aproape obsesivă a privirii asupra cotidianului (deghizat în lumea teatrului și a scenariilor victoriene), o privire care decantează, strat după strat, materia existenței până când aceasta începe să vibreze formal. Distribuția luminii artificiale este un volum al penumbrelor calculate și al eclerajelor, unde o atmosferă dark, mai curând viscerală decât academică, se împletește cu jocuri de suprafețe ficționale, cu rătăciri labirintice de filiație lynchiană, cu manechinele impersonal-exponate ale lui de Chirico, corpuri alcătuite din „sârme, lămpi, pistoane, diode”, și cu o complicitate strofică, armonică, ce trimite la geometria severă și seducătoare a lui Ion Barbu. Sub „pojghița suspectă de credibilitate” a realității, această lume poetică se pulverizează și se recompune, lăsând în urmă o poezie luxuriantă, neliniștitoare, în care forma rămâne ultimul bastion al autenticității.”

Emanuel Lupașcu