A scrie o carte despre Dumnezeu reprezintă o încercare temerară, pe care mulți o vor privi cu circumspecție. Celui ce se declară ateu, o cercetare precum cea de faţă i se va părea inutilă de vreme ce l-ar confrunta cu obiectul negaţiei sale. Cel credincios mă va întreba, probabil: „ce rost are să încerc să Îl scrutez pe Cel-Veșnic atunci când mă simt supravegheat, ocrotit şi iubit de El?”.
Ce aș putea răspunde? Celui ce crede cu adevărat i-aș putea atrage atenția că actul fundamental de a gândi Divinul este consubstanțial rațiunii înseși, că încercarea mea de „a-L înțelege” are menirea de a mă apropia de esența-I atotconținătoare[1]. Celui ce-I neagă existența i-aș putea spune că simpla negație nu e suficientă. Dacă presupune că Dumnezeu nu există, ar trebui să motiveze de ce „nu există” și să sugereze care poate fi sensul acestei lumi pe care o sesizez și a cărei prezență nu poate fi contestată.
De ce „nu poate fi contestată”? voi fi întrebat imediat, iar răspunsul meu va veni prompt: întrucât ceva există neîndoielnic, și anume gândul fiinţei mele (de aici şi de acum), gând ce îmi atestă prezenţa imediată şi concretă, aşa cum profund a demonstrat Descartes.