În Dobrenii, Olga Căpățână sădește Pomul vieții, îl îngrijește și îl crește – un trunchi cu scoarță groasă, plină de adevăruri – multe știute, multe nespuse –, priviri și obiceiuri, cu rădăcini adânci, muncite și ramuri dese și încărcate. Sub forma unei cronici de familie din secolul trecut, romanul reunește caracterele încercate din trei generații de moldoveni, între uniri și dureri, între subteran și înaltul cerului, pe drumuri și iar drumuri, netede, cu hopuri, cu munți și hăuri, din beznă spre lumină, înainte, înainte! Cu dragoste, într-un basm dorit „până la adânci bătrâneți”, Olga Căpățână ne dă speranța că „va veni timpul când toți se vor aduna din nou, prietenoși și iubitori ca niște frați și își vor spune cuvinte de iertare”. (Alexandra Dumitrescu, redactor)