La școala unde învață Detectivii Aerieni – mă rog, mai puțin Scupidu, care e prea mic să meargă la școală, și Șerloc, care e un beagle –, cineva a făcut un graffiti pe tot peretele special de lângă cancelarie. Directorul e furios și vrea să afle cine este vinovatul, așa că-i lasă pe cei mai băgăcioși detectivi din oraș să se ocupe de caz.

Așa cum ne-au obișnuit, Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu și Șerloc pornesc o anchetă contracronometru, se luptă să smulgă mărturii de la suspecți și să pună cap la cap probele adunate. Dar ceasul ticăie, iar peretele urmează să fie văruit. Pe măsură ce cazul avansează, Detectivii Aerieni fac niște descoperiri care îi lasă mască.

Înainte de orice îmi imaginez cât pot de exact cazul care va trebui anchetat de micii detectivi. Cine a comis fapta, cum și de ce. Când și unde. Eventualele stângăcii ale făptașului și urmele pe care nu le poate acoperi. Cine era în apropiere și ce a zărit/auzit astfel încât să ajute sau (mai ales) să încurce viitoarea anchetă. Apoi desfac această primă poveste în bucățele și le amestec bine, făcând din ea un puzzle ce va trebui rezolvat. Abia din acest moment încep să scriu, îi introduc pe detectivi în scenă, le pun cazul sub formă de puzzle în brațe și aproape că nu mai fac niciun efort: „Aerienii“ sunt buni profesioniști și e sarcina lor să descopere adevărul. Floare la ureche, nu?

Fragment dintr-un interviu cu Ana Rotea - „Suntem oricum cu toții detectivi în propriile vieți”, publicat în Ordinul Povestitorilor #6.