Un volum ce vine să încheie la cât mai mulți nasturi o serie planificată înainte de împlinirea vârstei de treizeci de ani, când zarurile erau deja, cel puțin aparent, aruncate. După noapte-lumină și Zgardă litere, douăsprezece tinde să descrie o stare limită resimțită tot mai acut – și treptat, cronic – la ceea ce pare tot mai mult acum, zi după zi, banalul mijloc al vieții. Lumina de august își face apariția la amiază, oră nici albastră, nici aurie, ci doar miezul zilei, în care, cu soarele la zenit, fie că privești încrezător înainte, fie că întorci nostalgic înapoi capul, perspectiva rămâne aceeași: netrăitul și trăitul converg. Mai departe, ora 12 se răsfrânge formal-metric în osatura fiecărui poem, conceput ca succesiune de alexandrini. Astfel, cu minime excepții, blocurile de text numără 12 versuri a câte 12 silabe, cartea fiind structurată în trei secțiuni: poeme de dinaintea vârfului pandemiei (unde se strâng laolaltă speranțe, lipsuri, îndoieli), un intermezzo central iterând o ședere la Viena (cu inserții de haiku și evanescențe), respectiv o ultimă parte, din texte mai noi. La toate acestea se adaugă un calup în proză concluziv și încă un dodecavers, ce marchează un punct final pentru întreaga trilogie.