Dan Balteanu

„Drama casei Timoteu”, romanul d-lui Mircea Streinul, cu rezervele facute numai de unii critici, a fost socotita o carte exceptionala si subscriem pentru acest calificativ.

Aurel Tita

Drama casei Timoteu se desfasoara in umbra une premise, sau unei teme, din prag formulata si reaparand ici si colo, din vartejul episoadelor, incat singur instinctul epic al unui romancier de originalitatea si intuitiile d-lui Mircea Streinul putea sa abata tot ceeace s-ar fi putut infiltra in textura intima a naratiunii si i-ar fi putut diminua impulsul dramatic.

Tot ceea ce se va intampla in agitatul curs al romanului, si nu odata evenimentele iau infatisarea unui adevarat galop al crimei si al mortii, sta sub semnul prologului si funebrelor lui sugestii. Inochent Timoteu ispaseste crima de a-si fi omorat tatal si intreaga scena de inchisoare, dimpreuna cu obsedantul peisagiu pluvial, cu jocul de umbre chinezesti al actorilor, cu sgarcita marturie a criminalului, in care e vorba, – scurta lumina de fulger repede stinsa, – de o lupta cu diavolul, strecoara in sufletul cetitorului o sensatie tulbure, de taina sigilata, de misterioasa cutie a Pandorei, din care se vor revarsa tot atatea nefericiri.

Destinul antic, care a urmarit pe Oedip si pe atatia eroi ai dramaturgiei helenice, e strabatut aici de un fulger de optimism, de inversunata impotrivire, care va trebui pana in cele din urma sa anuleze blestemul. Iata conceptia personala a romanului d-lui Mircea Streinul, iata viziunea si sumbra, si senina in acelasi timp, din Drama casei Timoteu si care imprima acestui roman un blazon de intensa majestate.

Cu o imagina de circumstanta – e ca si cum la capatul atator suferinti si in decorul idilic dela Colonos, Oedip si-ar fi recapatat vederea.