În peisajul literaturii române Dublu autoportret este o carte unică în felul ei, o cruciadă a inocenților. Paginile ei pot fi citite ca un jurnal în care stările lăuntrice și descrierile detaliate ale lumii înconjurătoare alternează, ca o reconstituire istorică a Revoluției, atât de necesară unei memorii colective înțesate de ambiguități, ca o meditație asupra istoriei ori, de ce nu, ca un roman de acțiune. La aceasta se adaugă modul inimitabil cu care Varujan Vosganian ne-a obișnuit încă din Cartea șoaptelor de a desluși simboluri și de a le aduce printre noi.

Deși evenimentele sunt relatate la persoana întâi, ar fi prea puțin să spunem că e o carte autobiografică. Fiecare dintre cei ce au supraviețuit se va putea regăsi, într-un fel sau altul, printre protagoniști. De fapt, adevăratul personaj este poporul român aflat în căutarea propriului destin. Și poate că, într-o bună zi, se va considera incompletă o istorie a Revoluției române care nu va include în conținutul ei pagini din această carte.