Ce altceva reprezintă reflecția sa teologică, pledoaria pentru dialog, efortul de a face posibile întâlniri și de a transmite chipul lăuntric al Ortodoxiei în lumea care-l ignora, decât o mărturie a celui care ascultă planul lui Dumnezeu?

Viața tânărului Scrima fusese o suită de momente imprevizibile, în care chemarea „din polul plus” s-a manifestat cu neputință de tăgăduit.

Convertirea, binecuvântarea părintelui Ioan cel Străin, plecarea în India, comunitatea monahală de la Deir el Harf, încrederea patriarhului Athenagoras – toate convergeau nu spre consolidarea unei certitudini de sine, ci spre acordarea propriei vieți cu ritmurile Providenței. Iată de ce părintele Scrima, ca purtător al unei binecuvântări speciale, era convins că rostul său – și al oamenilor Bisericii în general – este de a deveni o transparență a planului lui Dumnezeu, un receptacul al imprevizibilului divin.

Ce s-a petrecut în jurul Conciliului Vatican II, prin răsturnarea zidurilor indiferenței și ale polemicii, avea toate semnalmentele unei „epifanii”: Răsăritul și Apusul se regăseau recunoscându-și originile comune, tradiția care izvora din ele, fraternitatea pe care secolele de separație nu o stinseseră. Pentru părintele Scrima era esențial ca realitățile teologice și instituționale să se racordeze la „realitatea teologală”, adică la experiența vie a Bisericii, în care Dumnezeu însuși vorbește cu o libertate înnoitoare.

„Credem că, prin textele cuprinse în acest volum, părintele Scrima ne poate introduce, la diferite niveluri, în taina ființei ecleziale, propunându-ne şi o perspectivă răsăriteană, mai precis ortodoxă (aşa cum apare frecvent în intervenţiile sale), asupra unităţii Bisericii în chiar condiţiile separaţiei de secole. Ideea părintelui Scrima este de a interpreta întreaga istorie a despărţirii şi a regăsirii Bisericilor în termenii unei dialectici a alterităţii, ceea ce configurează o viziune asupra ecumenismului ca tratament spiritual al memoriei creştine. Aceasta ar însemna un efort de descoperire a celuilalt în chiar cel care practică descoperirea; o trecere de la identificarea celuilalt drept radical străin şi periculos (în ultimă instanţă eretic) la prezenţa lăuntrică a celuilalt ca alteritate proprie celui ce se descoperă pe sine.”

Bogdan Tătaru-Cazaban