„Dulce ca pelinul e tocmai lumea (…) satului risipit în ţărâna timpului, un sat în care «bucuriile se amânau continuu». Romanul acesta, cu «gust mai degrabă de cucută», dezgroapă vieţi fabuloase, mitice, de parcă scriitorul s ar fi născut nu lângă Alexandria, ci prin America de Sud (...) Ştefan Mitroi se dumică în personajele sale, ca şi când nu şi ar ajunge lui însuşi şi, năpădit de aleanuri năprasnice, zămisleşte un roman de referinţă al literaturii noastre. Cartea e un bocet prelung şi înfundat, la capătul căruia simţi în nări amăreala deşertăciunii.

Ştefan Mitroi e propriul lui fântânar şi din fântâna i lăuntrică aduce la noi o cronică de familie demnă de marea literatură romanescă a ţinutului moromeţian.“