Cartea pe care joacă de la început D. Ţepeneag este aceea a (neo)avangardei. A fost firesc să o înceapă la Bucureşti, într-un moment de straniu, neaşteptat şi viclean experiment politic „liberal”-naţional-comunist, când literatura română renăştea, în felurite chipuri, din cenuşa realist-socialistă. La Paris, în ianuarie 1971, descoperea o lume artistică diferită, dar cu dificultăţi diferite şi deloc încurajatoare. Exemplele lui Tzara, Isou, Ionesco, inimitabile, rămân, la o analiză lucidă a şanselor, doar consolatoare. Nu-i uşor să convingi o lume pentru care înnoirile atât de frecvente au fost confiscate de tradiţie. Parisul, Franţa, limba lui Jarry s-au dezobişnuit temeinic să mai aştepte scandaluri estetice de import. Producţia artistică internă e suficientă, chiar excedentară. Sunt timpuri fără glorie, grele, pentru avangardiştii parizieni.

Marian Victor Buciu