În acest volum, Olivier Boulnois propune o cheie de lectură originală în interpretarea operei filosofico-teologice a lui Johannes Duns Scotus (cca 1266-1308), prin prisma noțiunii de caritate. Depășind nivelul pur teologic al analizei, gînditorul franciscan transformă această noțiune într-un concept filosofic riguros care îi permite în același timp să măsoare distanța ce separă diferitele tipuri posibile de teologie (naturală sau supranaturală) și să fixeze raportul pe care îl întrețin cu domeniul filosofiei. Prin acest demers, Duns Scotus instaurează astfel „era metafizicii ca ontoteologie”.