Activitatea vocala constituie principala modalitate de educatie muzicala in scoli si gradinite, in programele carora invatarea de cantece ocupa un loc insemnat. In realizarea acestui obiectiv, educatorul de muzica intampina insa o serie de dificultati datorita capacitatii inegale a copiilor de a canta. O parte dintre ei pot diferentia si reproduce in mod corect sunetele unei melodii, atii insa nu sunt in stare sa faca acest lucru. Cei din prima categorie beneficiaza de invatarea a numeroase cantece cu ajutorul carora li se dezvolta muzicalitatea, pe cand cei din a doua raman in afara acestei deprinderi – cu atat mai necesara pentru ei –, fiind considerati drept inapti pentru muzica şi etichetati ca „afoni“, „lipsiti de voce si de auz muzical“.
Numarul destul de ridicat al acestor copii, atingand in unele colectivitati scolare proportia de o treime, este de natura sa dea de gandit. Adeseori ei obtin rezultate bune la toate disciplinele exceptand muzica, de care nu se pot apropia decat pe cale teoretica. Lipsiti de practica artistica necesara formarii unui atasament afectiv, ei devin insensibili si chiar ostili fata de aceasta materie. Se pune intrebarea daca acesti copii trebuie situati definitiv in afara muzicii, sau daca exista – si in ce masura – posibilitati de recuperare a lor ?
Cartea Educarea auzului muzical dificil, scrisa de Jean Lupu, ofera un raspuns pozitiv la această intrebare. Bazandu-se pe o vasta documentatie si o bogata experienta pedagogica, profesorul Jean Lupu trateaza problema intr-o viziune tonica, animat de convingerea ca toti copiii sunt capabili de a se dezvolta muzical, chiar si cei mai putin inzestrati, cu conditia de a fi educati la timpul potrivit si cu mijloace adecvate.