Viviana Pantazică despică literar firele realității ca să scoată din ele sens, frumusețe și cunoaștere. Cum anume? Printr-o poezie care preia melancolia de tip elegiac ca s-o grefeze pe apartamente de bloc din mileniul trei, pe drumuri cu metroul, pe anxietăți generaționale, pe scrolling-ul de rețea, pe diferența de gen, pe iubirea conservată în foldere cu imagini, pe sentimentul de irealitate produs de tehnologie, pe nevoia de situare într-o lume postumană. Autoarea se specializează în AI, deci nu-i sunt deloc străine noile granițe ale speciei. Care-a fost cel mai poetic moment de la întâlnirile Liternauților, grupul de tineri scriitori din care Viviana Pantazică face parte? Când poeta ne-a arătat robotul la care tocmai lucra. Îl ținea pe birou și nu era mai mare decât o carte. Avea ochi supradimensionați, hipnotici. Fiindcă văd într-un fel nou, mi-am zis imediat, așa cum o face și literatura ei, care augmentează percepția, dar are și tandrețe, și conectare la problemele timpului, și adevăr. Viviana Pantazică intră în literatură cu un volum excelent, care sper să-și atingă cititorii în felul în care numai cărțile rare o pot face. - Ioana Nicolaie