Cititorul il reintilneşte pe acelaşi Cezar Ivanescu agitat, polemic, necruţator inainte de toate cu sine insuşi, ca sa aiba indreptaţirea de a pretinde şi altora rigoare maxima şi fara rabat, in judecarea formelor sensibile, de a aprecia, dupa normele grele ale destinului scriitoricesc predispoziţia confraţilor de a se angaja cu toata fiinţa in aventura fara seaman a creaţiei de tip genial. Legea acceptabila şi de aur se deduce din preceptul moştenit dupa textele sacre: „mulţi chemaţi dar puţini aleşi”. Cezar Ivanescu se doreşte a fi printre aceştia din urma. Şi chiar este (!) daca i se identifica semnele şi „ranile”. Nu trebuie sa ne nelinişteasca, prin urmare, cuvintele grele, cu rost in fond, şi cu hotirarea omului, la adresa impostorilor, a criticilor de ocazie, a meseriaşilor de duzina. Pe corabia argonauţilor mulţi s-au incumetat sa urce la plecare, dar puţini s-au invrednicit sa poarte cununa de legenda la intoarcere. Urcuşul pe scara lui Iacob, pina la intilnirea cu lumina, ingerii şi poezia adevarata, nu-i este accesibil oricui.