Când a început acest volum, autorul n‑avea niciun plan. Doar o nevoie ciudată de a râde de el însuși și de tot ce a luat vreodată prea în serios: iubirea, suferința, inspirația, băutura, divinitatea și geniul. Și‑a spus că, dacă tot trăim într‑o lume în care toată lumea e „influencer”, poate e momentul ca și Poetul să influențeze ceva: măcar un suspin, un zâmbet, o întrebare.

Așa s‑a născut „Eseu asupra misiunii de Poet” – nu ca o teorie, ci ca o beție de sensuri. O improvizație cosmică într‑o lume prea sobră.

O glumă metafizică spusă serios, până la lacrimi.

Autorul, în naivitatea lui, încă mai crede că metafora e o formă de respirație.

Fiecare personaj din carte există undeva între vis și mahmureală. Poetul, domnișoara de la mansardă, savantul nebun, spiritul bătrân – sunt reflexii ale aceluiași om care, într‑o seară, s‑a privit prea adânc în oglindă și a descoperit că nu e singur.

Că în spatele lui stă un cor întreg de voci: ironice, tandre, furioase, divine și ridicole.

Scriind, Daniel Ernestina a avut uneori impresia că nu ține în mână un stilou, ci o antenă.

Că nu inventează, ci recepționează.

Că fiecare frază vine de undeva dintr‑un alt plan al realității – un plan în care Dumnezeu și Diavolul beau împreună cafea și discută despre rimă.