Adeseori, când încercăm să traducem experiența directă a spectacolului în cuvinte, ne confruntăm cu fenomenul lost in translation. Când un spectacol de teatru sau operă e filmat și înregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, „traducerea” de la scenă la ecran suferă, pentru că relația dintre actor și spectator nu are loc în momentul prezent, ci se obține prin mijloace mecanice, prin tehnologie. Beneficiul de a urmări, totuși, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanța în sală nu se percep, e totuși nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat când simțim împreună pulsul vieții vibrând în același timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin și alții refuză categoric filmarea spectacolelor pe același vechi principiu, conform căruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord, cu diferența că din tinerețe, când nu exista video, mi-ar fi plăcut să am înregistrate primele mele montări, cu caracter pur documentar, de studiu. Când a devenit posibil, am colecționat toate înregistrările producțiilor, din teatru sau operă, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele, filmate la repetiții de mine, cu telefonul sau o cameră împrumutată, imagini neclare și mișcate, luate de un diletant cu o mână tremurândă. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, când m-am retras din activitate, tocmai la Craiova. De ce acolo? Pentru că prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, mă anunțase entuziast că Lucian Dindirică, directorul Muzeului Exilului Românesc, nou înființat, ar dori ca arhiva mea să poată fi consultată de publicul interesat din România. Arhiva a stat la baza cărții scrisă de Andreea Nanu. Citisem, cu precădere în Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montări, printre care și ale mele. Nu o cunoșteam, dar am devenit interesat de felul în care scria. Mi-a plăcut, pentru că scria cu suflet! Atenția la pulsul inimii unui spectacol se întâlnește rar în cronici referitoare la teatrul de azi. Din păcate, azi nimic nu mai poate scăpa ideologiei, domină tendința spre o critică acidă, nemiloasă a tot ce există, sau mai pe șleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea formă reînnoită a stângismului cultural. E același curent negativ, aceeași molimă ce se manifestă în tot, de la politică la artă. Însă Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru și artiști, pentru prietenii ei. Flatat și motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, știind că a scris deja un număr semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru și operă, i-am propus să le adune într-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei și, susținută de dialogul nostru, a crescut. Câteva spectacole le-a văzut pe scenă recent, majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova, care i-a pus la dispoziție arhiva mea. Am reflectat, pe parcurs, la scopul cărții și la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee bună?