„Etnicele” noastre contemplă arta olarilor secui de a închipui în lut universul propriei mitologii, evocă memoria culturală performativă a modelului săsesc de socialitate „vicinală”, ascultă tradiția cutumiară și valorile morale ale judecății căldărarilor, urmează moștenirea genealogică a pescuitului lipovenesc după „legea nescrisă a bălții” și recunosc cioplirea lemnului ca îndemânare și stil de viață al rudarilor. (Auto)identificările astfel conturate și oglindite apoi în experiența căsătorii interetnice ca „prag” între cele două „lumi” ale endogamiei și exogamiei, precum și în reprezentativitatea etnică a artizanatului popular, află în apartenența etno-culturală din România un reper civic al europenității contemporane.