Eu, psihologul

A fost odată un loc în care intrai unul și ieșeai altul. Așa, altul, adică cu altă ținută și altul, adică altfel; ca de la un vraci de pe alte timpuri sau un psiholog din zilele noastre. Înțelegi tu... altfel de om. Un loc în care, de 15 ani, se așază unul peste altul, printre rafturi și ștendere, ticsite cu tot felul de lucruri de vânzare, de la textile și până la becuri. Da, becuri, să-ți facă lumină atunci când la tine este întuneric... Îți alegi de acolo o cămașă, un nasture, un ac de cusut cu ață, rochie pentru prima întâlnire, un costum pentru „ultimul drum” - să fie pregătit, acolo - sau o rochie de mireasă. Iei obiectul acasă, dar lași la casa de marcat, odată cu banii, și povestea ta. Gazda devine confidentul tău și asta o face bucuroasă. Nici nu-ți vine să ridici privirea, de atâta apăsare. Și când o ridici, primești un:

Mai poftiți pe la noi!

Și oamenii mai pofteau.

Dacă oglinda din cabina de probă ar putea vorbi, nu ne-ar ajunge cerneala...

Între un inventar și altul, în care se numără tricouri, brice, cosmetice, ghete și regrete sau speranțe deopotrivă, rămân ascunse ele, poveștile cusute cu ață albă sau neagră și uneori, atunci când doare, cu ață roșie, ca sângele.

Nu, nu am văzut sânge adevărat, niciodată acolo. Am văzut însă sânge în privirile lor disperate, ale celor ce deschideau sau închideau ușa, în decursul celor mulți ani, în care am fost gazdă.

V-am spus și vouă câteva povești pe care l-am auzit sau le-am trăit aici, ca să nu rămână doar la mine.

Într-o iarna cumplită, avea să vină pe lume Eliza Matei (mai târziu Pleșa), într-un sătuc aflat la granița Bucovinei, într-o sanie la care caii înhămați înotau în troiene ce-i acopereau cu sanie cu tot, pe muzica zurgălăilor colorați și gălăgioși de la grumazele armăsarilor. Așa era atunci. Femeile nășteau pe unde se nimerea, iar copiii aceia născuți „pe apucate” purtau, pentru toată viața, pecetea omului care poate înfrunta orice.
Norocoasă că a supraviețuit, Eliza Matei a răzbit cum a putut prin viață iar mai târziu, când singură a considerat de cuviință, s-a hotărât să scrie despre viața pe care a trăit-o și despre cea din visele ei, pe care și-a dorit să o trăiască cândva.
Jurist de profesie, și-a cultivat și pasiunea pentru textile, „destrăbălându-se” cu camioane întregi de țesături, puse la dispoziția celor care îi treceau pragul. Așa a învățat să asculte, devenind deseori confesorul clienților săi, psihologul din ea fiind mai presus decât afacerea în sine.
Mai târziu, și-a amintit de o veche pasiune, așa că, s-a pus în slujba copiilor, devenind profesor.
Scrie de drag, pentru cine dorește să-și descrețească fruntea, la o ceașcă de cafea sau un pahar de vin.
„Căsuța albastră”, „Artă, Dumnezei și sex”, „Ultimul sacrificiu”, „Eu, psihologul” sunt câteva titluri cu întâmplări reale trăite de ea sau de alte persoane pe care le-a cunoscut de-a lungul vieții sau cu ficțiuni potrivite vieților la care visa din când în când.
Dincolo de orice apreciere, rămâne tihna lecturii și emoția trăită alături de fiecare personaj în parte.