Cu exceptia ideilor care au condus la aplicarea unor noi tipuri de economie pe continentul european (economia neoliberala, neoclasica, sociala de piata, experimental comunist), apreciem ca ideile vizand unificarea europeana, au avut cel mai mare impact aplicativ in evolutia statelor europene de-a lungul secolului trecut.

Pregatita indelung de evolutiile istorice si politice inregistrate in cei peste 2000 de ani de la nasterea lui Hristos, integrarea europeana a prins contur deosebit in perioada de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

Consideram ca demersurile privind integrarea europeana, concretizate in ultima jumatate de secol, au baza in numeroasele uniuni vamale constituite intre statele europene, incepand din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Existenta acestor uniuni vamale nu ar fi fost posibila fara procesul paralel al formarii statelor europene independente (Italia, unificata de Giuseppe Garibaldi la jumatatea secolului al XIX-lea si primul Reich german din 1871, care a unificat statele germane intr-o federatie, sunt elocvent in acest sens).

Pe parcursul unui secol de istorie moderna, din primele decenii ale secolului al XIX-lea si pana la Primul Razboi Mondial statele „batranului continent” au format, in functie de diferitele lor interese, grupuri de influenta economica si politica. Sunt relevante in acest sens aliantele de state europene puternice – Germania, Imperiul Habsburgic, Rusia tarista, Franta, Anglia, Italia, care au condus la formarea Triplei Aliante si a Triplei Intelegeri.

Aceste doua uniuni politice au jucat un rol important in evolutiile istorice determinate de rezultatele cu care s-au incheiat Primul si Al Doilea Razboi Mondial.

Lovitura de gratie data de Germania si Anglia, Imperiului Tarist (prin dirijarea financiara si logistica a instaurarii comunismului in Rusia), rivalul lor de secole in structurarea arhitecturii europene, au condus de fapt, conform principiului dominoului si la prabusirea Imperiului Habsburgic (cu ajutorul substantial al SUA).

Iesita din Primul Razboi Mondial cu o noua geometrie, dictata la Versailles de puterile invingatoare, Europa avea sa cunoasca, in perioada interbelica, un puternic reviriment spiritual al ideilor vizand unificarea europeana. Miscarea Pan-europeana, nascuta la Congresul Stiintelor Politice de la Paris (1900), avea sa se desavarseasca teoretic in deceniul al treilea al secolului nostru, in lucrarile de referinta Paneurope, tiparita in 1927 de contele austriac Richard N. Coudenhove–Kalergi si Europe, scrisa de francezul Eduard Herriot in 1930. Astfel, avand la baza intensa activitate a Societatii Natiunilor, care incerca sa organizeze la scara planetara „o alianta eterna pentru consolidarea pacii universale”, pionierii integrarii europene preconizau „o intelegere regionala” pentru „organizarea cooperarii politice, economice si intelectuale in Europa”.

Proiectul Statelor Federale ale Europei sau Statelor Unite ale Europei a fost prezentat cu o remarcabila viziune de Coudenhove-Kalergi la Congresul Pan-European de la Berlin (1930); cele patru capitole ale proiectului se refereau la: Federatia Europeana, Obligatiile partilor, Organele Federatiei si Finantele acesteia. Cetatenii Federatiei se numeau „cetateni europeni”, iar sediul urma sa fie stability intr-un oras care nu era capitala de tara. Diferendele intre statele federatiei le judeca un organ numit Curtea Federala, iar cele intre statele din federatie si alte state urmau sa fie supuse Societatii Natiunilor sau Curtii Permanente de Justitie Internationala. Minoritatile nationale aveau sa se bucure de drepturi egale cu ale majoritatii permitandu-li-se liberul exercitiu al limbii, scolilor, religiei si presei.

Tratatele comerciale intre statele federatiei trebuiau sa fie bazate pe principiul clauzei natiunii celei mai favorizate. Cat de actuale sunt aceste idei si astazi, unele dintre ele inca insuficient intelese, acceptate si aplicate in practica ne-o demonstreaza de exemplu, discutiile purtate in Franta in anii trecuti privind liberul exercitiu al limbii de catre minoritati!

Atunci, mai mult decat acum, Romania, prin intelectualii sai, s-a aflat in fruntea celor ce promovau idei privind integrarea europeana. Nicolae Iorga (in lucrarea sa, Tarile mici din Balcani si imperialismul, 1915), Vasile Parvan (Idei si forme istorice, 1921), Mihail Manoilescu (Statele Unite ale Europei, 1929; Rationalisation de la production et du commerce Danubien, 1932; Solidaritatea economica a estului european, 1939), Vespasian V. Pella (Uniunea Federala Europeana, 1930), Dimitrie Gusti (Problema Federatiei Statelor Europene, 1930), Virgil Madgearu (Federalizarea statelor europene, 1930 si Intelegerea economica a statelor dunarene, 1932) si V. I. Feraru (Tarile dunarene si Proiectul Tardieu, 1932 si Proiectul de uniune a statelor europene, 1935) si altii, au demonstrat cu prisosinta participarea romaneasca la schimbul de idei vizand integrarea europeana in context continental, dar si regional (danubian). Fascineaza si astazi, prin spiritul lor vizionar, ideile lui Dimitrie Gusti: „Federatia Statelor Europene nu este o utopie, ceva fantastic, o fictiune, un deziderat irealizabil, ci, o etapa necesara unei evolutii sociale in curs de desfasurare: dupa cum s-a trecut de la formele federative comunale, la cele provinciale si nationale, tot astfel, pentru a ajunge la solidaritatea planetara (Societatea Natiunilor), va trebui sa se creeze mai intai etapa intermediara continentala (Federatia Europeana)”.