Învierea nu este începutul unei noi ere și nu este doar un mare eveniment al trecutului. Învierea este izvorul vieții creștine. Învierea este viața însăși.

Tocmai de aceea, Sfântul Ierarh, urmându-l pe Apostolul Pavel, arată că, dacă evenimentul Învierii ar fi îndepărtat din creștinism, atunci ar trebui îndepărtat din lume și creștinismul însuși.

Mai precis, nici n-ar mai fi nevoie să fie îndepărtat, căci s-ar stinge de la sine. Credința creștină ar rămâne, în acest caz, doar unul dintre numeroasele sisteme de înțelepciune practică ale vieții, care, mai ales astăzi, sunt din belșug.

În aceste cugetări și predici ale Sfântului Nicolae Velimirovici, Hristos nu Se arată ca o figură a trecutului, ci ca Biruitorul morții, Judecătorul istoriei și Izvorul vieții adevărate.

Învierea nu este prezentată ca o mângâiere sufletească sau ca un refugiu interior, ci ca o realitate vie, care desparte lumina de întuneric, viața de moarte și adevărul de amăgire.

Cartea adună, din diferite perioade și contexte, cele mai însemnate cuvinte ale autorului despre taina Învierii, rostite în vremuri de cumpănă – în fața prăbușirii Europei, a slăbirii credinței și a rătăcirii omului contemporan – și, cu toate acestea, rămâne de o actualitate tulburătoare.

Aici nu există compromis cu duhul lumii și nici mângâiere fără pocăință. Există însă nădejde, o nădejde care nu vine din progres, cultură sau putere, ci din Hristos cel Înviat.