Oricât de mult m-aş fi lamentat, eram la pământ şi nimic nu schimba asta. Preţul pe care a trebuit să-l plătesc pentru înfometarea cronică, nesomnul şi hărţuirea permanentă, la care se adăuga acum şi actul de cruzime al cărui victimă picase Costică, era mai mult decât uriaş. Nu mai făcusem o baie de mai bine de cinci săptămâni, nu mai văzusem un pat de când intrasem în cortul acela împuţit, nu mai mâncasem ceva cald de când plecasem de acasă, chiar dacă Floarea, victimă inocentă a instinctului matern, ne adusese o friptură de pui. Rece. Dormisem pe o masă într-o încăpere în care colcăiau şerpi, şopârle şi şobolani, mâncam un pachet de biscuiţi la micul dejun, o conservă la prânz şi un croasant la cină, mă spălam cu apă dintr-o sticlă umplută la cişmeaua de lângă gară, şi, cu toate astea, nădăjduiam că vor veni zile mai bune, zile în care neajunsurile vor fi depozitate într-un colţ al memoriei pe termen lung, conservate şi etichetate cu un citat pe care tata mi-l spunea mereu, mângâindu-mă pe creştet: „Să nu uiţi, Darie…”