Politică religioasă în Biserica Una și Indiviză. Izvoarele implicării puterii politice în organizarea și desfășurarea primelor șapte concilii ecumenice.
Primul mileniu al creştinismului a cunoscut şapte concilii ecumenice la care au participat episcopi din întreg Imperiul Roman, chiar dacă marea majoritate era reprezentată de orientali. Deciziile acestor concilii au fost adoptate unanim de toate Bisericile şi au intrat în vigoare odată cu aducerea lor la cunoştinţă. Cele şapte concilii ecumenice au fost convocate din voinţa împăraţilor; uneori chiar fără înştiinţarea sau împotriva voinţei episcopului Romei sau Constantinopolului; alteori chiar împotriva voinţei Papei, cum a fost cazul conciliului reunit la Calcedon, în 451, când Papa a dat consimţământul său, însă după ce împăratul Marcian convocase mai întâi conciliul. După „marea schismă” din 1054, Biserica din Occident a continuat să denumească unele dintre conciliile sale cu adjectivul ecumenic, pe când Biserica din Orient, cu toate că s‑a întrunit de multe ori în sinod, nu a mai utilizat acest termen, considerând că unitatea Bisericii nu mai există, prin consecinţă termenul nu mai are sens. Astfel putem spune că Bisericile ortodoxe pot fi numite „Bisericile celor şapte concilii”, iar cea catolică „Biserica celor 21 de concilii”