Pot spune acum, cu prilejul acestei, probabil, ultime reeditări, că mă simt, totuşi, mâhnit de ceva. Într-o măsură consternantă, cartea a fost citită doar ca o „chestie simpatică”, iar „expresivitatea involuntară”, devenită formulă curentă în conversaţii, a fost echivalată cu comicul involuntar şi a rămas, în mintea multora, ca un fel de „jucărea negriciană”. Nu au fost sesizate, în măsura în care m-aş fi aşteptat, creativitatea conceptului, uimitorul registru teoretic pe care îl deschide el, importanţa decisivă pe care o au rolul înnoitor al interpretului şi descoperirea de către acesta a elementelor din afara intenţiilor autorului. Prea puţini comentatori au luat în serios caracterul pernicios al intenţiei artistice (ca sursă a perimării) şi avantajul extraordinar – de care vorbea Starobinski – al acceptării prezenţei unei fiinţe comune: obiect-interpret. Încă şi mai puţini au acceptat să mediteze la capacitatea expresivităţii de a înlocui artisticitatea.