Extincție este un B-side la Dmitri: INTJ (OMG, 2023), zice Miticov. Un mod de a mai rămîne în acea lume înainte de a-i accepta stingerea. Dar, adaug, e și un mod în sensul din jocurile video: o expansiune care ­permite nu doar rejucarea, ci și avansarea. Doar că Dmitri: INTJ, probabil cel mai complex intelectual volum de poezie publicat în România în ultimele decenii, încă nu a fost jucat. Asimilarea lui rămîne un proces deschis.

Așa că Extincție, o formă mai prietenoasă de a face contact cu poezia recentă a lui Miticov, poate servi și ca EP la acel triplu album care este Dmitri: INTJ. L-aș așeza sub semnul unor versuri de Dante Gabriel Rossetti: „Look in my face; my name is Might-have-been;/ I am also call’d No-more, Too-late, Farewell”. Este volumul unui introvertit în fața căruia se deschid nenumărate poteci. Ele duc nu înainte, ci înapoi, către trecutul care pulsează ca o sumă de eșecuri. Însă nostalgia nu capătă aici o formă sentimentală, ci una analitică. Atunci cînd se uită în oglindă, ­Miticov își zărește profilul biochimic – un circuit organic perfecționat în transmiterea nefericirii.

Poezia douămiistă, cîndva atît de viscerală, atinge în Extincție faza ei cea mai abstractă. În extincție sau în ­expansiune, poezia lui Miticov este deocamdată stadiul cel mai înaintat al douămiismului. -- Mihai Iovanel